Rănile invizibile care continuă să influențeze viața de adult

Mulți adulți ajung în cabinetul de psihoterapie convinși că problema lor este anxietatea, depresia, lipsa încrederii în sine sau dificultățile din relațiile de cuplu. După câteva ședințe, descoperă însă că aceste dificultăți nu au apărut întâmplător și nici peste noapte. De cele mai multe ori, ele reprezintă consecințele unor experiențe dureroase trăite cu mulți ani în urmă, în perioada copilăriei.

Traumele copilăriei nu dispar odată cu trecerea timpului. Chiar dacă evenimentele au rămas în trecut, efectele lor pot continua să modeleze felul în care gândim, simțim, ne raportăm la ceilalți și reacționăm în situații de stres.

Vestea bună este că aceste răni emoționale pot fi înțelese și vindecate. Creierul uman păstrează capacitatea de schimbare pe tot parcursul vieții, iar psihoterapia oferă cadrul în care această schimbare poate avea loc.

Ce sunt traumele copilăriei?

În limbajul obișnuit, cuvântul „traumă” este asociat adesea cu evenimente dramatice precum accidente grave, violență extremă sau dezastre naturale. În psihologie însă, trauma are un sens mai larg.

O traumă psihologică apare atunci când un copil trăiește experiențe pe care nu le poate înțelege, procesa sau gestiona emoțional, iar acestea îi depășesc resursele de adaptare.

Nu este suficient să analizăm doar ceea ce s-a întâmplat. La fel de important este modul în care copilul a perceput și a trăit acea experiență.

Doi copii pot trece prin aceeași situație și pot dezvolta reacții complet diferite. Personalitatea, temperamentul, sprijinul primit din partea adulților și contextul familial influențează profund impactul unei experiențe.

Acesta este unul dintre motivele pentru care nu există o „ierarhie” a traumelor.

Trauma nu înseamnă doar abuz

Una dintre cele mai răspândite idei greșite este aceea că doar persoanele care au fost bătute sau abuzate sexual pot suferi traume.

Realitatea este mult mai complexă.

Numeroase cercetări au arătat că dezvoltarea emoțională poate fi afectată și de experiențe aparent mai puțin dramatice, dar repetate ani la rând.

Printre acestea se numără:

• lipsa afecțiunii;
• respingerea emoțională;
• critica permanentă;
• umilirea;
• comparațiile constante cu alți copii;
• perfecționismul impus;
• neglijarea emoțională;
• părinți indisponibili afectiv;
• conflicte frecvente între părinți;
• divorț conflictual;
• consumul de alcool sau violența în familie;
• bullying-ul repetat;
• responsabilizarea excesivă a copilului.

Uneori, ceea ce rănește cel mai mult nu este ceea ce s-a întâmplat, ci ceea ce a lipsit.

Un copil care nu a fost niciodată ascultat, validat sau încurajat poate dezvolta răni emoționale la fel de profunde precum un copil care a fost expus unor experiențe evident traumatice.

De ce copilăria este atât de importantă?

Primii ani de viață reprezintă perioada în care se dezvoltă structurile fundamentale ale personalității.

În această etapă, copilul învață răspunsurile la întrebări esențiale:

• Sunt în siguranță?
• Sunt iubit?
• Contează ceea ce simt?
• Pot avea încredere în oameni?
• Merit să fiu acceptat?
• Am valoare?

Aceste răspunsuri nu sunt învățate prin explicații, ci prin experiențele repetate trăite alături de părinți sau de persoanele care îl îngrijesc.

Dacă un copil primește constant siguranță, afecțiune și sprijin, își dezvoltă un atașament securizant și o imagine sănătoasă despre sine.

În schimb, dacă mediul este imprevizibil, critic sau lipsit de căldură emoțională, copilul poate începe să creadă că nu este suficient de bun, că trebuie să se străduiască permanent pentru a fi iubit sau că apropierea emoțională este periculoasă.

Aceste convingeri devin, de multe ori, baza dificultăților emoționale din viața adultă.

Cum influențează traumele dezvoltarea creierului?

Cercetările din neuroștiințe au demonstrat că experiențele adverse repetate din copilărie pot influența dezvoltarea sistemului nervos.

Atunci când un copil trăiește frecvent frică, tensiune sau nesiguranță, organismul produce în mod repetat hormoni ai stresului.

Pe termen lung, acest lucru poate determina:

• hipervigilență;
• dificultăți în reglarea emoțiilor;
• reacții exagerate la stres;
• dificultăți de concentrare;
• probleme de somn;
• sensibilitate crescută la respingere.

Creierul învață să funcționeze ca și cum pericolul ar fi permanent prezent, chiar și atunci când, în viața adultă, acesta nu mai există.

Notă: Acest articol reprezintă prima parte a materialului dedicat traumelor din copilărie. Pentru a descoperi cum se manifestă aceste răni în viața de adult și care sunt pașii spre vindecare, te invit să citești și partea a -2-a.